Manfrotto 190 XPRO3 prin Irlanda de Nord: user-review

April 14, 2014 Photosetup

CU NOUL MANFROTTO 190 XPRO3 PRIN IRLANDA DE NORD

In perioada 7-15 martie 2014 am luat parte la o tura organizata in colaborare cu Photolife si Dan Dinu pe coasta Irlandei de Nord. Avand experienta saptamanii petrecute acolo cu 2 ani in urma, stiam la ce sa ma astept si chiar de aceea am decis sa fac cateva schimbari.

Printre cele mai importante era una de trepied. In ultimii ani am folosit un Manfrotto 725B – un model compact si usor, excelent pentru calatorii, dar care din pacate are si cateva dezavantaje mari. Dintre acestea, pentru mine, pe locul intai si la 3 kilometri in fata oricarui alt dezavantaj este faptul ca picioarele nu se deschid (cracaneaza) mai mult decat unghiul lor de baza – adica 25^o.

Avand experienta Manfrotto, a carui calitate mi-a fost dovedita in cei 7 ani de cand posed vechiul meu model, am zis logic sa vad un model mai nou de-al lor, pentru un upgrade necesar. Si asa am ajuns la Photosetup, care, in mod oportun, aveau sa-mi prezinte chiar noul model 190 – o serie tocmai imbunatatita si cu un „pediegree” de renume.

Inca de la primele momente de „joaca” cu noul 190, in showroom-ul Photosetup, am descoperit o complet alta poveste de cea cu care eram obisnuit eu. Din start, noul model (la fel ca si predecesorul lui) vine in 2 varinate de material – aluminiu si fibra de carbon – si fie 3, fie 4 segmente ale fiecarui picior. Modelul incredintat mie – XPRO3 – a fost din aluminiu, cu 3 sectiuni pe picior.

LA PRIMA VEDERE

Trepiedul este unul mai mare, mai solid si evident mai stabil.Cu toate acestea, lungimea lui totala cand este pliat este de 61cm, ceea ce il face destul de lejer de transportat.

Pentru cineva care a fost mult timp obisnuit cu un trepied cu 4 sectiuni, s-ar putea ca unul in 3 sectiuni sa li se para mare, compactibilitatea fiind evident putin compromisa astfel. Insa, beneficul este clar in stabilitate: mai putine sectiuni cu diamentru mai mare = vibratii mai reduse.

Masa trepiedului fara cap este de 2 kg, ceea ce nu e tocmai putin, insa nu e nici capat de lume daca e sa fim sinceri. Pentru cei care merg foarte mult cu rucsacul in spate si in situatii in care fiecare 10g conteaza, exista si variante de fibra de carbon (noul 190CXPRO3 = 1.6kg) sau modele mai usoare.

Una dintre facilitatile noului 190 pe care orice entuziast o poate observa imediat este noul si reproiectatul sistem de strangere cu cleme a segmentelor picioarelor. Aceastea sunt considerabil mai mari decat la vechiul model (si de fapt decat la majoritatea vechilor modele si din alte game) ceea ce face eliberarea segmentelor foarte facila, folosind doar o singura mana si o singura miscare.

Un alt aspect redesenat la noua serie 190 este mecanismul de pozitionare a coloanei centrale pe orizontala/verticala. La vechiul model aceasta era omniprezent deasupra picioarelor, acum el este „incastrat”, iesind la iveala doar cand este nevoie de el, la o simpla apasare pe un buton aflat la baza coloanei centrale. Astfel, s-au castigat cativa centimetri buni la capitolul compactabilitate.

O alta modificare a fost operata la clapetele de blocare a picioarelor, prin a caror actionare picioarele pot fi deschise la 25, 46, 66 si 88 de grade. La vechiul model acestea trebuiau impinse in sus in vreme ce acum ele sunt de dimensiuni mai mari si trebuie actionate in jos pentru a debloca picioarele.

Mai merita amintit aici o trasatura distincta pentru noua serie 190: conectorul Easy Link. Acesta este un lacas cu filet facut pentru o serie de accesorii Manfrotto (si probabil nu numai) prin care se pot adauga diferite cleme, lumini, suporturi de blende etc. direct pe trepied. O treaba foarte inteligenta si facila pentru multi, in mod sigur.

GATA CU AMABILITATILE; LA JOACA!

Acestea fiind spuse, si cu bagajele facute, ne-am indreptat cu voiosie catre coasta Irlandei de Nord, unde aveam sa vad exact cum se comporta noul Manfrotto 190 cu toate noile lui facilitati.

Primul obiectiv vizitat acolo, in prima zi, a fost The Giant’s Causeway si date fiind conditiile vremii, au venit si primele provocari pentru noul trepied: valuri mari, spray constant de apa sarata si vant. Toate acestea faceau suprafata hexagoanelor de basalt sa fie incredibil de alunecoasa, ceea ce complica lucrurile si mai mult. Aici, miscarea independenta a picioarelor s-a facut simtita si a conferit o pozitionare foarte buna a fiecarui picior.

Desigur am cautat cate o muchie intre 2 pietre pentru un punct cat mai fix, insa aceasta nu a fost totdeauna posibila, asa ca a iesit la rampa o alta imbunatatire adusa noului model: noile varfuri de cauciuc. Acestea au o forma de ventuza si sunt confectionate dintr-un cauciuc foarte aderent, care s-a dovedit esential in acele conditii. Personal, mi se pare ca noua forma surclaseaza cu mult vechile varfuri, oferind o suprafata mai mare de contact (si implicit o stabilitate mai mare) la orice grad de deschidere a picioarelor.

La intoarceea de pe malul marii ne-am oprit la „orga de bazalt” de pe faleza, unde ne-am jucat putin cu noul 190 si ne-am bucurat de libertatea in pozitionare pe care acesta o confera. Pentru cineva care nu a beneficiat anterior de unghiuri reglabile ale desfacerii picioralor, se deschid cu totul alte porti in unghiuri de fotografiere si moduri de compunere ale imaginii.

Dupa o prima zi foarte interesanta, au urmat cateva zile de „cimentare a relatiei” cu noul trepied in care si increderea mea in el a crescut. Astfel, m-am gasit tot mai des incercand compozitii mai atipice sau unghiuri „ciudate” care chiar daca nu au rezultat totdeauna in imagini reusite, sunt sigur ca au deschis o portita undeva in creativitatea mea care merita explorata in viitorul apropiat.

In doua dintre serile din excursia din Irlanda de Nord am beneficiat de cer senin si in mod sigur nu aveam de gand sa-l lasam sa „treaca ne-fotografiat”. Ne-am imbracat bine, ne-am luat cativa biscuiti buni care sa ne tina companie si ne-am pus pe treaba.

Incercand diferite compozitii in care sa surprind si cerul instelat, am ajuns in pozitii mai „ne-ortodoxe” cu trepiedul, insa la un moment dat, dintr-o oarecare joaca, am dat peste un unghi care sa-mi convina. Problema era ca unghiul respectiv l-am gasit in timp ce eram cu picioarele intr-o pozitie total „aiurea”: doua erau aproape orizontale si te tineau in niste muchii mici de piatra de abia cativa milimetri, iar unul era pus pe jos, insa si el intr-un oarecare unghi. In orice caz, am zis ca nici nu ma indepartez prea tare de el, fiindca statea sa cada dintr-un moment in altul. Cu toate acestea, mi-am facut curaj sa incerc o expunere mai lunga…pe principiul „daca e sa cada, va fi un experiment esuat care nu va fi considerat un esec, ci un contraexemplu” J Spre marea mea surprindere, a stat si inca a stat bine de tot. Imaginea a iesit perfect clara, desi se mai izbea cate un val de pietrele nu foarte indepartate…si repet, statea intr-un picior!

In penultima zi am vizitat o loc numit White Rocks si ne-am plimbat destul de mult pe plaja frumoasa de langa. Spre deosebire de restul locatiilor vizitate pana atunci, aceasta plaja avea o suprafata destul de mare de nisip fin, care avea sa puna din nou la incercare noul Manfrotto 190. Aici valurile veneau constant si, evident, ne-au udat bine de tot – si pe noi si pe trepiedele noastre. Nu ne-am dat batuti; lumina buna si subiectele interesante nu meritau ratate, asa ca 190-ul nou a trebuit sa astepte rabdator pana cand ne-am terminat noi treaba. In tot acest timp, picioarele s-au afundat de zeci de ori in nisipul ud, iar clemele segmentelor picioarelor s-au umplut cu mici particule de nisip…probabil avea sa fie cea mai grea zi pentru trepied.

Poate nu intamplator, aici am intampinat si o problema cu el – varfurile de cauciuc de pe picioare au inceput sa cada. Nu e o treaba buna…poate nu ma asteptam sa se intample atat de repede, in schimb le-am si supus unor conditii destul de dure – de fiecare cand scoteam trepiedul din nisipul ud, trebuia sa trag putin de el si deci pe undeva e de inteles. Ar puteaexista insa o scapare de la acest inconvenient: un surub aflat in centrul varfului piciorului, accesibil din talpa, care daca s-ar strange ar putea expanda volumul cauciucului, facandu-l sa tina mai bine pe picior. Din pacate nu am avut la noi cheia necesara pentru a testa…

Varfuri se pot cumpara, se pot si upgrada cu unele cu „spike”, deci nu e chiar un capat de lume, insa e un mic inconvenient, stiu. Cu toate aceastea, stabilitatea este factorul decisiv la un trepied bun in opinia mea, iar la acest capitol nu am ce sa-i reprosez lui Manfrotto 190. E drept si ca nu am un kit greu – cel mai des l-am folosit cu aparatul (Canon 60D) si cu un obiectiv superangular (Sigma10-20mm)…dar asta in special fiindca imi placea ca ma puteam apropia extrem de mult de prim-plan, distorsionand oarecum realitatea si jucandu-ma cu perspectiva. L-am folosit si cu obiective mai grele (Sigma 150mm Macro) atat jos la mare cat si in alte cazuri (la The Dark Hedges), insa nu a lasat impresia ca simte diferenta dintre ele. L-a ajutat la capitolul asta si capul bun. Oricum, el pe hartie apare cu o masa sustinuta de 7 kg, ceea ce pentru un fotograf de peisaje este mai mult decat indestulator.

Galerie de imagini facute de pe Manfrotto 190XPRO3:

Una peste alta, l-am pus pe pietre ude si alunecoase, l-am bagat in apa, in nisip, l-am cocotat pe stanci (*POZA DAN – elephant rock) l-am expus vantului puternic de pe faleza inalta, iar la toate conditiile astea mi-a stat neclintit. Asta e, cred, cel mai frumos compliment care i-l pot face. Si pentru asta, l-as alege.