Norvegia prin obiectivul fotografilor Dorin Bofan si Laurentiu Pavel
In luna septembrie a acestui an, fotograful Dorin Bofan alaturi de Laurenţiu Pavel, au facut o călătorie in Norvegia.
Peisaje de vis si povestea lor, alături de filmul realizat in călătorie, vi le prezentăm mai jos, prin amabilitatea autorilor:
Drum în Neastâmpăr
Cu ce gânduri trebuie unul să se-mpace pentru a intra a doua oară în bocancii unde apa se umflă la fiecare pas şi popas? Nu-mi aduc aminte neted, dar ştiu că dacă n-o făceam însemna că îmbătrânisem, şi mai mult, degeaba. Un gând ocupant care îmi dă mereu târcoale, un pas care mă invită să-l despic pe următorul şi tot aşa ajung într-un nonloc răpitor. Şi e un nonloc nu pentru că nu ar exista, ci pentru că dacă i-aş spune altfel, ar fi un loc nelalocul lui de frumos, de care nu m-aş putea apropia pe hartă decât aleator într-o zonă central-vestică a Norvegiei. Iar dacă ar fi să-l descriu, aş vorbi despre şisturi printre paturi dese de muşchi, pulberea de ceaţă, ciuperci zdrenţuite şi copaci muţi pe dinafară şi fermecaţi pe dinăuntru. Iar acesta a fost doar primul contact cu natura norvegiană. Undeva pierdută, acolo o dumbravă minunată ştiu că aşteaptă următoarea escală – ce curioşi îi va aduce?
Nas curgător în rafale dese, dureri de cap şi ameţeli care rimează în acord perfect cu serpentinele, umezeala care dă coate să-ţi intre-n os, bagajele care stau uneori mai comod decât pasagerii, toate acestea nu erau desigur decât mofturi faţă de ce ne oferea spaţiul din largul ochilor. Case la casa lor, bine aşezate şi în acord unele cu altele. Ba cu pălărie de iarbă pentru izolare termică, ba cu ferestrele adormite. În largul drumului, căsuţele-toaletă sunt mai la tot pasul, fie că e şchiop, fie că ai compasul mare. La fel şi campingurile – singura condiţie aici este să te depărtezi un pic de aglomerările urbane unde ofertele de cazare se întind boiereşte la cine-ştie-şi-nu-vrea-să-dea-mai-mult-cât. Cunoscând însă faptul că terenurile pentru campament au băi încălzite cu duşuri şi bucătării utilate unde apa rece şi cea caldă curg fără reţineri în schimbul sumei de 60 coroane norvegiene (echivalentul a 30 lei) – cine să le reziste?
Noaptea îşi pierduse pulsul, iar zorii care-i luaseră locul tăvăliseră cerul într-o pulbere gravă de nori. Aşa se deşteptau gândurile dimineţilor norvegiene, într-un soi de bună dispoziţie complice. Sacul de dormit şi-ar fi scuipat conţinutul zburdător afară dacă n-ar şti că-l aşteaptă un alt sac, de compresie.
Ziua curge pe mersul călătorului. Ai vreme fotogenică, vreme de călărit kilometri în maşină şi vreme de cercetat poteci de munte. Pionii sunt trei: Laurenţiu, Dorin şi Aura. Armamentul tehnic numără un GoPro, un Nikon D4, un Nikon D7000, un Canon 450D, cu obiectivele lor tele sau wide, dar şi strămoşescul Nikon D40 folosit când ca presse-papier, când pentru fotografie. În Norvegia lumina e o grozavă ghiduşie: vine, pleacă, mai ciupeşte un vârf de munte, mai trage de moţ un nor, se-nvârte într-un picior de rază şi apoi se dizolvă în alte tonuri, grave. Cât despre vreme, am văzut zăpadă la mijloc de septembrie şi la altitudini relativ joase, ne-am întâlnit cu vântul cel mai aprig (care-a culcat la pământ cortul nostru zdravăn), am fost puşi de ploaie în saramură, şi nu de puţine ori, dar am avut parte şi de “vreme bună”. Ana, care ne citeşte acum, râde; ea ştie că nu există vreme rea – şi mai ales în Norvegia – există numai îmbrăcăminte mai mult sau mai puţin potrivită. Şi de la ea ştiu şi eu şi voi acum.
Cum câştigăm altitudine, dezordinea gălăgioasă a culorilor iese din camuflaj. Toamna o găsim răvăşită ca o actriţă machiată în grabă. Ne place aliajul ei, adulmecăm drumuri spre vârfuri şi răsărit de soare. Mai sus, mai sus, ceva ne cheamă. Frontalele treze pe o linişte surdă, care acasă e pe cale de dispariţie. Lăsăm în urmă un nesmintit fiord cu nume Geiranger, urcăm spre vârful Dalsnibba. Acolo sus, zăpada arată ca o furie scăpată din labirintul muntos. Urcăm pe ea şi ea pe noi. Nu-mi aduc de atâta frig aminte şi nici nu uit ce văd când sunt pe vârf. Laurenţiu şi Dorin s-au transformat treptat în norvegieni. Rezistă frigului, apar şi dispar în zare precum nişte năluci călare pe trepied. Dovezile sunt capturate. Prada nu fu deloc uşoară. Iar acesta a fost traseul meu preferat. Pentru Laurenţiu şi Dorin cred că Trollveggen a produs o satisfacţie asemănătoare. N-aş sti sigur, dar ce te face neclintit de admiraţie când dai piept cu cel mai înalt perete vertical de stâncă din Europa? Nu ştiu despre cei care încearcă aici cele mai extreme sporturi, dar mie una mi se pare că locul toarnă spaima în ochii celui ce de sus priveşte hăul. În jur – o mare de munţi. Drumul la întoarcere a fost alunecos şi înşelător, iar în noaptea târzie, prăbuşiţi în cort, foamea rămase ca un nod în gât.
Schimbăm campingurile mai des decât tricoul. E un acel “domol” al locurilor aşezate care potoleşte gândul de aventură. Praful aici nu se pune niciodată după cum observă Laurenţiu, nici nu are cum la cât plouă. Şi plouă, plouă mereu în unghi drept sau strâmb când dă vântul ghiont. Şi totuşi, sunt atâtea de făcut aici, că de multe ori uiţi la cât se închide campingul şi supermarketul (în rarele ocazii când îl găseşti prin sălbăticie). Meniul sau “regimul alimentar” se repetă atât de des încât nici tăcâmurile nu-l mai înghit. Şi ce dacă…
Iar dacă Dorin a rămas în inerţia trăirilor de pe vremea acelor zile de vacanţă când setransformase într-un trol şi muntele îl avea la picioare, eu oftez la gândul că la radio din 10 cântece, 3 le cântă Bruce Springsteen (aici e de mine!), unul e de la Queen, altul de la Dire Straits. Se aude şi Phill Collins, U2, Sting, INXS, Billy Idol & co.
Au fost şi zile cu baie rară de soare, nopţi cu somn fracturat, căi spre noi înşine pe care nu ne mai avântasem, gânduri înălţate de zmeie şi urme bune în amintirile pe care le strigăm astăzi. Acestea sunt frazele paşilor nordici. Nu le credeţi pe cuvânt, urmaţi-le drumul.
Text: Aura Popa
Imagini: Dorin Bofan, Laurentiu Pavel
Norge 10 from Dorin Bofan on Vimeo.